Jur că în fiecare dimineață mă trezesc cu speranța că poate, poate s-a schimbat ceva peste noapte. Dar nu, frate, e aceeași comedie sinistră. Țara asta nu mai e o țară, e o glumă proastă care nu se mai termină, spusă de un bețiv care nici el nu mai râde. Trăim într-un fel de circ în care clovnii au ajuns prim-miniștri și actele de magie sunt doar disparițiile banilor publici. Asta e România: un sitcom absurd combinat cu un horror de duzină, unde decorurile sunt de carton, actorii joacă prost și scenariul a fost scris de unul cu creierul prăjit în uleiul de la pomană.
Suntem conduși de niște păpuși penibile, cu sfori groase, vizibile din spațiu, și culmea, sforile sunt trase de niște indivizi care, dacă nu sunt complet aerieni, atunci sunt diabolic de bine ancorați în propria lor mizerie. Și ghici ce? Exact de-aia suntem aici, în mocirla asta. Nu pentru că nu s-ar putea altfel, ci pentru că le convine perfect. Nouă ni s-a scârbit, dar lor le merge brici. Ei fură, noi plătim. Ei mint, noi votăm. Ei râd, noi ne certăm pe net dacă ăla are sau n-are nevastă cu acte.
Suntem blocați într-un coșmar național, da’ nu unul apocaliptic, spectaculos, cu explozii și extratereștri. Nu, al nostru e banal, monoton, românesc până-n măduvă: lipsă de spitale, profesori umiliți, bătrâni cu pensii de mizerie, tineri care-și iau lumea în cap și pleacă. Și noi? Noi ne uităm la ei cum ne bagă mâna în buzunar și ne mai și spun că e pentru “binele țării”. Să le fie rușine. Dar n-o să le fie. N-au avut niciodată. Și, sincer, nici noi n-am mai avut demnitatea să le cerem vreo rușine. Ne-a intrat în sânge resemnarea.
Asta e: o țară unde speranța a emigrat de mult și a lăsat în urmă doar sarcasm, meme-uri și-un gust amar.
România a devenit un fel de glumă proastă spusă pe repeat. Știi glumele alea care nu-s amuzante, dar lumea râde de jenă? Eh, așa e și cu noi. Doar că noi nu mai râdem. Ne ținem de cap, de stomac și de portofel, că toate-s în criză. Iar când vine vorba de alegeri… mamă-mamă, parcă am băga mâna într-un borcan cu scorpioni și ne mirăm că ne-a înțepat.
Au fost alegerile? Au fost. Ce-a ieșit? Ce era de așteptat: bombă cu ceas. Poporul, însetat de „schimbare”, s-a dus la vot cu pofta de răzbunare și cu mintea bombardată de meme-uri, live-uri de la băieți cu drapelul pe umeri și mintea-n nori. A ieșit Simion. Bravo, România! Bravo, popor viteaz! Ai votat pe unul care urlă „România românilor” ca și cum l-ar plăti la decibel și crede că Uniunea Europeană e o conspirație ca să ne ia brânza și demnitatea.
„Spune ce gândim!”, urlă unii. Da, da… păcat că gândim cu stomacul, nu cu creierul. Problema nu-i doar că ne e foame, ci că ne-am pierdut complet busola. Educația e varză. Istoria? Un capitol uitat. Întreabă omul de rând cine-a fost Zelea Codreanu și ce-a fost Mișcarea Legionară, și-o să-ți zică „ăla cu mustață?” sau „un patriot adevărat!”. Nu contează că a fost liderul unei mișcări extremiste, antisemite, violente. Noi nu mai știm istorie. Noi știm TikTok. Știm cine a făcut duet cu Jador, nu cine-a pus bazele fascismului românesc.
Să fim serioși: am ajuns o nație care-și ia deciziile pe bază de emoții, frici și statusuri pe Facebook. Vrem “români adevărați” la conducere? Păi ce înseamnă, frate, român adevărat? Ăla care urlă la mitinguri cu tricolorul legat de gât și dă cu hate pe internet? Ăla care crede că economia merge prost pentru că „ne-au vândut țara străinii”? Țara asta s-a dat singură, bucată cu bucată, pe bonuri de masă și promisiuni electorale expirate. Iar noi am fost complici, din nepăsare sau din prostie.
Ciolacu și-a dat demisia. Breaking news! Ce șoc! Ce tragedie națională! Hai să ne prefacem că ne pasă două secunde… Gata. Ne-a trecut. Sincer, a mai căzut un guvern și? Parcă-i prima dată când se rupe acoperișul în România – și noi tot cu ligheanul sub picătură stăm, în loc să ieșim din casă. Nici nu mai clipește lumea. Suntem atât de amorțiți, atât de prăjiți de prostia care curge la televizor și pe Facebook, că ne-a intrat apatia în ADN. Se dărâmă țara în jurul nostru, iar noi stăm tolăniți pe canapea, cu o mână pe telefon și cu cealaltă pe telecomandă, distribuind mema aia cu „Simion zice ce gândim”. Și, ironic, ăsta-i necazul: gândim prost. Sau nu gândim deloc.
În loc să ne punem întrebări serioase, dezbatem dacă unul are copii cu femeia cu care nu e căsătorit sau dacă celălalt zice “PIB” corect. Ne uităm mai mult la ce cravată poartă candidatul decât la ce dracului are în cap. Ne legăm de cum vorbește unul, că vai, n-a fost la școala înaltă. De parcă noi toți avem masterate la Sorbona, dar nu știm nici cine a fost Zelea Codreanu, d-apoi ce a însemnat Mișcarea Legionară. Pentru unii, e doar un nume vag, legat de “românism” și “credință adevărată”, fără să aibă habar că legionarismul a fost o combinație sinistră de ură, extremism și crimă. Dar cum să știi, dacă ultima carte pe care ai deschis-o era un meniu de fast food?
Am ajuns să punem în balanță falsei credințe într-un Dumnezeu inexistent – nu vorbesc de spiritualitate, ci de idolul ăla imaginar inventat pe Facebook, care vrea femeia la cratiță și “bărbatul să fie bărbat” – cu o idee care capătă proporții colosale în mintea celor cu creierii odihniți de gândire, dar bine îmbăiați în anafură, apă sfințită și, eventual, alcool de la parastas. Ăștia nu mai cred în instituții, nu mai cred în știință, nu mai cred în vot rațional, dar îți explică ferm că „așa vrea Dumnezeu”. Care Dumnezeu, bre? Ăla care dă like la Simion și share la teorii cu reptilieni?
Iar dacă nu suntem ocupați cu evlavia de internet, mai avem o ocupație: să ne dăm mari nostalgicii “vremurilor bune”. „Nu era mai bine pe vremea lui Ceaușescu?” – ba da, mă, era superb. Lipsă de libertate, foame, întuneric, dar măcar era „ordine”, nu? Asta e gluma noastră favorită, pansamentul nostru psihic peste rana infectată care e România de azi. Dar nu râde nimeni cu adevărat. Râdem ca să nu plângem. Ca să nu ne luăm câmpii. De pe aceeași canapea unde așteptăm ca țara să se repare singură, eventual cu ajutorul vreunui „român adevărat”, urlător de serviciu cu drapelul în spate și nimic concret în față.
Dar na, cine sint eu sa judec? Doar un spectator obosit la o piesă proastă care pare că nu se mai termină.
Sănătatea? E pe perfuzii furate. Educația? În moarte cerebrală, dar încă îi mai tremură o pleoapă – probabil de nervi. Economia? O glumă sinistră pusă pe un slide frumos colorat la Guvern, prezentată cu entuziasm de un individ care n-a plătit în viața lui o factură fără să greșească CNP-ul. Învățăm pe WhatsApp, ne operăm în spitale unde riști să mori de altceva decât ai avut, iar dacă ai cumva o idee bună, fugi cu ea cât vezi cu ochii, că în țara asta ideile sunt ca ciupercile – cresc frumos doar după o explozie nucleară.
Dar da, am vrut „altceva”. Că doar ne-am săturat de hoți, nu? Și ce am ales? Unul care țipă mai tare decât vecina de la 3 când își prinde soțul beat în lift. Un altceva care n-a condus în viața lui nici măcar un grup de prieteni la munte, dar vrea țară. Vrea patrie, vrea ordine, vrea să „repună valorile în drepturi”, dar când îl întrebi ce-s alea valori, se uită la tine ca vitelul la poarta UE.
Și acum, mare finală: Simion vs. Nicușor. Unul e nervul național, urlător cu normă întreagă, omul care ar închide granițele și ar stinge lumina să nu mai intre nimeni. Celălalt – băiatul tăcut, care pare că dă restart la creier de fiecare dată când îl întrebi ceva mai complicat decât „ce zi e azi?”. Alegem între un incendiu și o comă. Dar, hei, măcar comatoșii nu dau foc la casă.
Problema nu e că Simion e acolo. Sau Ciolacu. Sau Nicușor. Problema e că noi am ajuns aici. Cu mâna noastră. Cu like-ul nostru. Cu „las’ că merge și-așa”-ul nostru. Am lăsat țara pe mâna unor indivizi care cred că legionarismul a fost o mișcare de tineret patrioți și că democrația înseamnă „să urlu mai tare ca tine pe Facebook”.
Nu ne mai interesează ce e adevărat. Ne doare în cot de istorie, logică, sau viitor. Vrem spectacol. Vrem scandal. Vrem să vedem cum e jupuit unul în piață, eventual cu transmisie live și reacții în direct. Asta e ce-am ajuns: un popor obosit, frustrat, ținut în viață doar de ură și glume proaste. Că, nu-i așa, dacă tot arde casa… hai să mai turnăm un pic de benzină. Poate scapă careva. Spoiler: nu scapă nimeni.
România nu mai “merge spre râpă”, fraților. România e deja în râpă, cu capul în jos, dar cu steagul fluturat cu mândrie patriotică și cu muzică de fanfară pe fundal. Genul ăla de paradă penibilă pe marginea prăpastiei, în timp ce băieții “deștepți” ne vând tot ce-a mai rămas: păduri, resurse, șanse. La kilogram? Hai să fim sinceri… le dau și la sută de grame, dacă le iese și-un comision de motorină.
Iar noi? Ne batem între noi ca orbii, fiecare cu idolul lui politic, cu salvatorul de carton și sloganul lui de două parale. Fiecare urlă mai tare ca vecinul, că așa e românul: dacă țipi suficient de tare, ești “patriot”. Nu contează ce spui, contează volumul. Și între timp, ce fac ăia care trebuie să tacă și să muncească? Exact invers: vorbesc mult și muncesc nimic.
Așa că nu, n-o să fie bine. Nu cu ură, nu cu prostie, nu cu “românisme” scoase de la naftalină, nu cu pupat moaște și spart semințe în secția de votare.
Va fi bine doar când ne mai deslipim un pic de TikTok și ne lipim ochii de o carte. Sau măcar de un documentar pe YouTube, dacă tot vă e lene să citiți. Orice, numai să ne scoată din bezna asta în care tot dăm vina pe străini, pe UE, pe Soros și pe Marte, dar niciodată pe noi.
Că da, ne batem cu pumnul în piept că “iubim România”, dar dacă te uiți mai atent, pare mai mult că vrem s-o terminăm. Cu nepăsare, cu voturi aiurea, cu indiferență. Cu “lasă, boss, că merge și-așa”.
Și uite-așa, tot învârtim același rahat cu altă lingură, o dată la patru ani. Votăm cu nervii, cu stomacul gol, cu amintirile unei copilării inventate, că “era mai bine când eram mici”. Nu era, doar că nu știam cât de rău e.
Dar ca să ieșim din mocirlă… ar trebui să ne trezim. Și e greu, că somnul e dulce, mai ales când ești învelit în minciuni comode și idei călduțe. Până una-alta, ne rămâne spectacolul: haos, circ și promisiuni. Show total! E criza eternă, dar cu popcorn.
Și-apoi ne plângem: „De ce nu ne salvează nimeni?”. Cine, mă? Superman? Sfinții din calendar? Dacii zburători? Hai să fim serioși… am râs și de ăia. Că atâta ne-a mai rămas: bășcălia și o țară care se duce de râpă cu zâmbetul pe buze.