România între un steag urlat și un tabel fără viață

Nu sunt influencer. Nu am fani, nu port ochelari de soare în club și nu trăiesc pentru algoritmul Instagram. Nici persoană publică nu sunt. Nu mă cheamă nimeni la televizor să dau cu părerea despre o țară pe care n-o mai înțeleg nici cei care o conduc.

Sunt doar un român obișnuit. Din ăla care se uită la bonul de la Lidl și se întreabă dacă n-a cumpărat, fără să știe, și o garsonieră. Sunt european în acte, dar mă simt ca un musafir care primește resturile, cu un zâmbet fals și o scuză generală: “și la alții e la fel”. Nu e.

Nu ies în stradă după cum bate vântul de pe Facebook. Îmi folosesc capul. Nu decid în funcție de modă, ci în funcție de bun-simț. Într-o țară în care normalitatea a ajuns să pară rebeliune.

Sunt obosit. Nu de muncă, ci de minciuni, hoție legalizată și promisiuni flămânde. Sătul să fiu păcălit cu legea în mână, plătind pentru greșelile altora.

Nu vreau funcții. Vreau o țară în care adevărul nu e opțional și un copil poate învăța că cinstea nu e o slăbiciune. Poate că nu contez pentru ei, dar gândesc. Și atâta timp cât gândesc, nu pot fi manipulat ușor.

Nu cred în salvatori. Cred în oameni verticali, care știu să spună “nu” când toți aplaudă. Asta sunt eu: un român care a înțeles că schimbarea începe cu “nu mai merge așa”.

Sunt un cetățean scârbit. Scârbit până în măduva votului meu. Într-o Românie care se presupune că a evoluat, că a învățat ceva din anii ’90, iată-ne în 2025 cu un tur doi prezidențial care arată ca o glumă proastă spusă de un unchi beat la o nuntă fără muzică.

Pe de o parte, îl avem pe George Simion – liderul de galerie promovat în funcția de lider de popor. Un tip care urlă mai mult decât gândește, care flutură tricolorul ca pe un certificat de competență, deși e clar că l-a primit fără examen. Un individ cu interdicții de intrare în mai multe țări europene, care visează probabil să conducă România pe modelul Belarusului – dar cu mai multe gogoși naționaliste și mai puțină subtilitate. Da, acel George Simion. Aproape jumătate de țară a spus clar: “Ăsta e omul nostru”. Și-au pus, cu mâna lor, ștampila pe un scandal ambulant, pe o formă fără fond, pe un individ care crede că diplomația e o insultă și că politica externă se face pe live de Facebook.

Repet ideea: aproape jumătate din România. Nu-mi jigniți inteligența spunându-mi că prezența la vot a fost de 50%. Ceilalți care n-au venit la vot au girat, cu bună știință, răspândirea cancerului numit “suveranism”. Asta, ca să o spun frumos și să nu o spun în cel mai direct mod: i-a durut în cur.

Pe de altă parte, Nicușor Dan. Candidatul care pare că a fost scos dintr-o imprimantă stricată de tehnocrați, cu tonerul pe terminate și tastele lipite de Excel. Un om atât de rigid încât ai impresia că, dacă-l pui să zâmbească, crapă. Nu carismă, nu discurs, nu emoție. Doar o voce monotonă, două sprâncene permanent confuze și o atitudine de funcționar blocat între două avize de mediu.

Și totuși, în 2025, fix el a devenit “salvatorul democrației”. Nu pentru că a făcut ceva spectaculos, ci doar pentru că n-a luat-o complet razna. Pentru că în comparație cu celălalt – bufonul cu tricolor la gât și spume la gură – Nicușor pare aproape… decent. Asta e nivelul: e suficient să respiri normal, să nu vorbești cu draci imaginari și să nu crezi că pământul e plat și clima se reglează din satelit, și ești deja “liderul rațional”.

Nu zic că omul e rău intenționat. Probabil că își dorește sincer binele țării, doar că pare că nu și-l poate imagina fără un tabel în față. Are bunăvoința unui profesor de mate pensionat și flexibilitatea unui dulap de arhivă. A fost un primar care s-a certat mai mult cu firea proprie decât cu Firea cealaltă. A promis urbanism, dar a livrat praf și nervi. A promis schimbare, dar a adus lentoare și tăceri prelungi.

Lipsa de viziune? Evidentă. Curaj politic? Hai să fim serioși. Dacă ar trebui să ia o decizie rapidă, ar cere mai întâi o simulare într-un software open-source și apoi o dezbatere pe forum. Și cu toate astea, omul e în turul doi. De ce? Pentru că în oglinda strâmbă a acestui scrutin, “lipsa de nebunie” e o calitate de top.

Ce ne spune nouă acest tablou grotesc? Că România e ruptă în două lumi paralele. Una care vrea izolare, revanșă, mituri, conspirații și un soi de “demnitate națională” servită de niște gură-cască ce n-au produs altceva decât zgomot și scandaluri cu steagul în fundal. Și alta care, sleită de opțiuni, își agață ultimele speranțe de un tehnocrat stângaci, care pare că merge prin viață cu instrucțiuni de utilizare pe care le citește greșit.

Cum naiba s-a ajuns aici? Simplu. Și dureros. Pentru că am fost ocupați cu meme-uri, cu glume despre “Simion e bun de bodyguard” și “Nicușor se încurcă în cabluri”, în timp ce scena politică s-a umplut de zgomot și praf. Pentru că am confundat agresivitatea cu determinarea și tăcerea cu seriozitatea. Pentru că am lăsat totul pe mâna altora, iar acei “alții” au votat cu stomacul și cu frustrarea, nu cu mintea.

Am râs de Simion până a devenit amenințare. Am ridiculizat gafele lui Dan până când n-a mai rămas decât o figură palidă pe un afiș. Iar acum ne uităm la buletinul de vot ca la un meniu din care poți alege între colivă și piftie stricată. Și trebuie să alegem. Pentru că, nu-i așa, “democrația înseamnă să alegi răul cel mai mic”. Ce glumă amară.

Ce urmează? Vom afla pe 18 mai. Dar hai să nu ne amăgim: indiferent cine câștigă, România pierde încă un deceniu. Că va fi domnul cu steagul urlător sau domnul cu ecuația plictisită, tot prin ceață o să orbecăim. Asta nu mai e alegere, e ruletă rusească cu bile goale. Doar că sunetul de click e național.

România are nevoie de o trezire violentă. Nu una cu pancarte roz și lozinci despre “unitate”. Nu. Una brutală, care să ne scuture din temelii, să ne oblige să ne uităm lung și rușinați în oglindă. Să ne dăm seama că țara asta nu se schimbă cu “mă duc să votez contra”, nici cu “ăsta măcar nu-i nebun”. Avem nevoie de o generație care nu votează din silă, din scârbă, din reflex. O generație care nu se mulțumește cu “merge și-așa” și care n-are nevoie de dușmani imaginari ca să se simtă patrioți.

Și mai ales, avem nevoie de lideri. Nu de mascote, nu de matematicieni pierduți în birocrație și nici de tribuni cu maxilarul blocat pe “țară, neam și dușmani”. Lideri care înțeleg că guvernarea nu se face cu viraluri și nici cu tabele Excel, ci cu viziune, coloană vertebrală și – Doamne ferește – empatie. Cuvânt străin în vocabularul actual.

Dar poate mai important decât orice, avem nevoie de cetățeni. Nu de spectatori cu mâna pe telefon și punga de semințe în poală. Nu de tribuniști care confundă votul cu înjurătura de pe stadion. Și nici de profesori de morală care, între două postări pe Facebook, nu se sinchisesc să iasă din casă la vot. Avem nevoie de oameni care înțeleg că țara asta nu e nici peluză, nici laborator. E o construcție colectivă – și dacă ai lăsat-o să crape, e și vina ta.

Până atunci, ce ne rămâne? Să privim spectacolul. Un spectacol ieftin, prost regizat, cu actori submediocri și replici scrise parcă într-o criză de nervi. Biletele? Le-am plătit cu toții, în avans, din taxe, din speranțe, din tăceri. Iar aplauzele – ca într-un coșmar prost – vin de pe partea greșită a scenei. Acolo unde publicul e mai gălăgios decât lucid, mai furios decât informat, și mai dispus să creadă în prostii decât să accepte adevărul.

Trag cortina? Nu încă. Că se mai joacă un act. Și dacă nu ieșim din sală acum, o să ne trezim figuranți într-o piesă scrisă de idioți și jucată pe ruinele unei țări care cândva promitea altceva.

Ca să lămurim la final: singurul AI care-a suferit pe bune la acest articol e bietul generator de imagini, care încă se zbate să deseneze o metaforă cu Simion și o ecuație cu Nicușor fără să-i crape placa video.