Bine ați venit în criză, dragi bugetari!

Mă uit la televizor. Curg breaking news-urile, se învârt platourile cu „analiști”, troznește internetul de păreri – toți urlă în cor: „Guvernul Bolojan vrea să reformeze statul!”, „Se taie sporurile!”, „Se redresează economia!”. În fine, dacă tot o redresează, măcar să o așeze cu fața spre viitor și cu spatele la mofturi, că prea mult timp România a stat cocoțată ca un flamingo beat – cu fundul spre contribuabil și cu ochii-n Bruxelles, așteptând să-i cadă bani de buzunar din avionul UE.

Nu, nu-mi frec palmele de fericire că unii o să rămână fără sporul de „privit concentrat în ecran”. Nu-mi iau popcorn când aud că s-ar putea să-și numere banii înainte să comande shaorma la mare, în iulie, pe voucherul de vacanță. N-am orgasm civic când un funcționar își face, pentru prima dată în viață, un buget personal care nu include „spor de tastat cu degetul arătător”.

Dar, sincer? Era cazul.

Pentru că statul român, în ultimele două decenii, a funcționat ca un fel de SRL cu circuit închis – o rețea de distribuție a privilegiilor salariale. Nu producea nimic, doar împărțea. Ca o mătușă bogată și senilă care n-a lucrat niciodată, dar tot scrie cecuri pentru nepoți. A intrat oricine, cu condiția să aibă ștampilă, pile și o vagă disponibilitate de a respira aerul instituțional opt ore pe zi.

Așa am ajuns să trăim în două Românii paralele: una în care oamenii își pierd joburile pentru că n-a ieșit raportul la timp, și alta în care dacă te prezinți zilnic la birou și nu cazi pe tastatură, deja meriți un spor de supraviețuire. Una în care criza se simte la bonul de masă, și alta în care criza e când nu-ți intră primele de Paște în februarie.

De ce mă bucur, totuși? Nu pentru că suferă cineva. Ci pentru că, în sfârșit, cineva a găsit curajul să sufle praful de pe balanță. Că începe, timid, să se corecteze ruptura între cei care trag și cei care trag chiulul. Că statul, acest organism balonat de sporuri și pancarte, încearcă – Doamne-ajută! – să se întoarcă cu fața spre eficiență și cu buzunarul închis la pomeni.

Toate urletele de pe la ministere și primării, toate lozincile cu „dreptate” și „nedreptate socială”, nu sunt decât simptomele unei crize de sevraj. Sevrajul de la confortul de stat, unde totul era garantat: salariul, sporul, zilele libere, protecția sindicală și mângâierea publică atunci când șeful îndrăznea să te evalueze.

Iar acum, în 2025, când realitatea a bătut în geam cu o rangă fiscală și un buget pe roșu, au aflat și bugetarii – șoc și groază! – că uneori, banii nu mai vin de la sine. Că poate, doar poate, și ei vor fi nevoiți să se uite în cont cu realism, nu cu aroganță.Așa cum o facem noi, ăștia de la privat. Zi de zi. Fără spor.

Așadar, dragă bugetarule, bun venit în jungla. Nu, nu aia din filmele cu Tarzan, ci jungla capitalismului real, unde nu există spor de respirație, spor de privit în monitor sau spor de ridicat din pat cu greu, la ora 10.

Aici, dacă tastezi prea mult, nu-ți dă nimeni un bonus. Cel mult, îți dă un „dead-line” mai scurt. Nu te plătește nimeni pentru că ai mișcat un dosar de pe un birou pe altul, nici pentru că te-ai uitat concentrat la ecran în timp ce ai dat două clickuri și-un share pe un proiect european. Știi cum e privită aici „munca pe fonduri UE”? Ca jobul tău. Nu ca un miracol pentru care meriți 50% în plus la leafă și o statuie la intrare.

Și nu, dacă te joci Solitaire în timpul programului, nu vine sindicatul să te apere. Vine IT-istul și îți blochează contul. Apoi vine managerul și-ți spune scurt: „A fost o plăcere, dar am găsit pe cineva mai bun. Și mai ieftin. Și care nu confundă munca cu vacanța all-inclusive.”

Asta-i lumea reală, prietene. Aici, dacă vrei mai mult, muncești mai mult. Și dacă nu te ții de treabă, nu faci grevă. Faci bagajele.

Acum înțelegeți de ce spun că nu mă bucur, dar zâmbesc. Zâmbesc pentru că, poate pentru prima oară în ultimii ani, statul începe să se uite în oglindă. Și nu-i mai place ce vede.

După criza din 2008, mediul privat a fost efectiv decimat. Nu cu sporuri tăiate, ci cu venituri topite și falimente în lanț. Mulți și-au pierdut locul de muncă, unii și-au pierdut casele, și alții – norocoșii – au plecat din țară. Cine a rămas, a strâns din dinți și a înțeles, pe propria piele, că „merge și-așa” e un lux pe care nu ni-l mai putem permite.

Eu? Eu am luat-o-n plin. Am simțit-o direct în coaste, fără anestezie. În 2014, când mediul privat încă șchiopăta după criza economică de parcă-l călcase trenul, m-am trezit cu o reducere de salariu de 14%. Nu, nu mi-au tăiat vreun spor de „uzură psihică” sau „ridicat din sprânceană la clienți dificili”. N-aveam niciun spor. Era o tăiere pură, curată, la os – ca atunci când scurtezi o țeavă cu flexul și nu-ți pasă că trece gazul prin ea.

În același timp, viața personală ardea mocnit, ca un tomberon cu ulei ars: divorț în plină desfășurare, partaj cât pentru un serial Netflix, popriri pe cont pentru restanțe închipuite la pensie alimentară (așa-i când statul are grijă de copii, dar nu și de tine), un copil de dus la școală, de îmbrăcat, de hrănit – chiar dacă era la mine doar jumătate de lună, responsabilitatea era full time. Facturile stăteau lipite pe frigider și mă priveau fix, ca niște cămătari nerăbdători. Iar banca… ah, banca nu dădea doi bani pe criza mea emoțională – ea voia rata la timp, altfel îți trimitea un executor cu zâmbet de crocodil.

Și, evident, mai era și pisica. Singura ființă care nu avea nicio obligație legală față de mine, dar care tot dormea pe capul meu și cerea de mâncare ca un prinț de Persia.

Salariul meu? O glumă tristă cu accente dramatice: puțin peste 1.000 de euro pe lună. Din care trebuia să trăiesc, să plătesc tot și, eventual, să nu-mi pierd mințile definitiv. Terapie? Vacanțe? Răsfățuri? Lasă, că-i bine și dacă nu ajungi să urli la perne. Niciun sindicat nu mă proteja. Nicio pancartă agățată de colțul  biroului, cu mesaje motivaționale scrise în Comic Sans. Nici urmă de „vouceraș” cu iz de evadare fiscală elegantă. Doar realitatea – grea, umedă, rece și fără spor de umezeală.

Între timp, în paralelul bugetar, unde timpul curge altfel și cafeaua are gust de veșnicie, oamenii învățaseră supraviețuirea după modelul „sporul bate munca”. Salariile erau, într-adevăr, modeste – dar stați liniștiți, sistemul avea soluții. A intrat în scenă marele magician: sporul. Spor de praf, de stres, de gânduri negre, de stat jos, de ridicat în picioare, de privit în gol. Un festival de absurdități cu ștampilă.

Și, când în sfârșit s-au mărit salariile, ai fi zis că sporurile dispar, ca niște iluzii deșarte. Dar nu, nene. Ele s-au simțit recunoscute, iubite, validate. Au crescut. Au înflorit. Au prins aripi de înger bugetar și s-au așezat confortabil peste fondul de salarii ca un cupon de pensie la pensiunea statului. Dacă tot umflăm sistemul, măcar să o facem cu stil – fundiță roz, dosar cu șină și aprobare scrisă de mână, pe colțul unui avizier ruginit.

Așa a luat ființă, cu fast și fără rușine, ceea ce numesc – cu zero respect și zero exagerare – fantasy payroll made in Romania. O epopee fiscală în care realitatea e opțională, dar sporurile sunt sfinte.

Hai, să facem un tur organizat, cu bilet de voie și ghid în halat, prin grădina zoologică a salariilor bugetare, secțiunea „Aberații cu fluturaș”:

• Spor de calculator – pentru că, nu-i așa, tastatura e agresivă, iar mouse-ul atacă pe la spate. Bătături de tastat, traume de scrolat.
• Spor de antenă – ca să nu-ți ia foc sinapsele de la semnalul Wi-Fi sau de la telefonul mobil, personal. Că dacă îți arde gândirea „critică„, cine mai printează cererile?
• Spor de praf – pentru cei care lucrează în condiții vitrege, adică au biroul pe o stradă unde se mai și circulă.
• Spor de stres – 1.000 de lei pe lună pentru presiunea psihologică de a nu da greș la completarea rubricii „Nume și prenume”.
• Spor de doctorat – 50% în plus la leafă pentru că ai scris „copiat” cu diacritice și ai lipit fragmente de PDF într-un .docx. Bravo, academicianule!
• Spor de fonduri europene – alt 50%, pentru că ai înțeles ce e un „fișier .zip” și ai aflat că UE nu înseamnă doar meciuri de fotbal.
• Și capodopera absolută: sporul de bucătărie – 100% din salariu pentru că ai dat drumul la aragaz și ai turnat paste în ciorbă, fără victime colaterale. Statul a fost impresionat: „Dublăm banii, Chef! Ai gătit cu suflet.”

Și uite-așa, în loc de o grilă de salarizare coerentă, predictibilă și decentă, avem o telenovelă contabilă, sezonul 12. Fiecare episod vine cu un nou spor, o nouă fantasmă bugetară și o altă formă de „drept salarial”, adică „dreptul la salariu din ce în ce mai mare, fără obligația de a face ceva vizibil pentru el”.

Și toată această petrecere cu sporuri, artificii și fluturași umflați s-a făcut, evident, pe spinarea celor din privat. Da, pe spatele ălora care n-au „spor de șoc emoțional” când primesc mail-ul de restructurare. Ăia care-au fost tăiați, concediați, striviți între „cashflow negativ” și „target-uri agresive”, dar care au mers mai departe, au plătit taxe și au tăcut din gură. Pentru că, surpriză, în lumea reală dacă urli, nu se întâmplă nimic. Nici măcar o cafea nu-ți dă nimeni. Cu atât mai puțin un „spor de indignare”.

Dar în universul paralel bugetar? Acolo, orice oftat devine revendicare sindicală. O ridicare de sprânceană e echivalentul unui protest spontan. Și când, Doamne-ferește, cineva are tupeul să zică „gata, ajunge”, apar pancartele, drapelul din fereastră și sloganurile de 3 lei: „Vrem dreptate!”, „Nu sîntem sclavi!”.

Și da, aveți dreptate. Nu sînteți sclavi. Doar că poate ar fi cazul să acceptați că nici zei nu mai sunteți.

Dar ce se întâmplă acum? Ei bine, realitatea – acel personaj mitic pe care l-ați ignorat ani de zile – tocmai a bătut la ușă. Dar n-a venit cu zâmbet, flori și program de vizită. Nu. A intrat în bocanci, cu colțurile murdare de praf fiscal și cu vocea groasă de Fisc. A dat cu cotul în ușă, a spart geamul și a zis: „Ajunge cu circul”. Sporurile? Începuseră să fie mai multe decât angajații. La un moment dat, aveai trei sporuri și un post – și postul era opțional.

Așa că, minune: cineva s-a trezit și-a zis că poate e momentul să stingem luminile, să strângem tamburinele și să închidem cortul. S-a terminat balul. N-avem aplauze. Avem realitate.

Nu, nu dispar toate sporurile. Doar suficient cât să-l scoți pe funcționarul public din siesta lui instituțională și să-l arunci direct în stradă, palid de revoltă, cu o pancartă tremurândă și un oftat colectiv: „Ne iau din puținul care ne mai motiva!” – adică, tradus din limbaj birocratic în româna simplă, „ne taie din miile de lei pe care-i luam pentru că stăteam pe scaun și făceam refresh la Outlook cu mâna goală”.

La primărie se aud strigăte demne de dramă greacă: „Și noi sîntem cetățeni!”. Ca și cum cineva ar fi sugerat că sunt reptilieni infiltrați în administrație și că sporurile erau, de fapt, subvenție pentru menținerea formei umane. Și sincer, în România, dacă cineva ar propune un „spor de extraterestru”, ar fi votat în unanimitate de o comisie parlamentară care nici n-ar clipi – doar ar cere să fie introdus și retroactiv.

Pe deasupra, se rostogolesc în microfoane cuvinte mari, grele, de congres economic: „austeritate”, „solidaritate”, „deficit bugetar”. Se livrează grav, cu sprânceana ridicată, ca la ședință de partid. Dar se evită, cu o eleganță de balerină pe gheață, întrebarea aia simplă, enervantă, lumească: „Poți construi o economie serioasă, europeană, pe o salarizare desenată în creionul fermecat al absurdului?”

Adică serios: cum vrei o Românie modernă, digitalizată, competitivă, dacă plătești oameni ca să se streseze sau ca să respire aer condiționat? Ce urmează? Spor de oboseală anticipată? Spor de privit fix monitorul?

Statul, în teorie, ar trebui să fie un angajator rațional, nu un Moș Crăciun bugetofag care livrează privilegii pe bandă rulantă. Și când bugetul țării scârțâie ca un pat pliant într-o garsonieră ANL, întrebarea normală nu e „Cum să păstrăm toate sporurile?”, ci „Ce Dumnezeu (a se citi dracu’ ) căutau acolo de la început?”

Avem bani pentru toate mofturile salariale? – Nu.
Le merită toți cei care le primesc? – Categoric nu.
Dar le cer cu lacrimi în ochi și mâna pe portavoce? – Indubitabil!

Și da, există și bugetari care chiar muncesc. Da, da, chiar muncesc. Nu e mit urban, nu e legendă din popor, nu sunt personaje fantastice – sunt oameni reali, dedicați, care nu cer să li se aducă porcul de Crăciun în plic, ci – ce să vezi! – lucruri de bun-simț: un soft care nu crapă când dai „Enter”, proceduri care nu se contrazic singure din paragraf în paragraf, șefi care știu să folosească un Excel fără să facă infarct, internet care nu se pensionează la ora prânzului.

Dar vocile lor se pierd. Se pierd în corul jelitor al celor care, la 15:55, caută disperați ștampila, ca un glonț, ca să prindă ușa deschisă la 16:00 fix. Nu 16:01. La 16:01 e deja abuz. Exploatare. Tiranie. Muncă suplimentară – adică, evident, spor!

Și atunci mai vine cineva, de obicei naiv sau foarte nou în câmpul muncii, și întreabă: „Care-i diferența dintre stat și privat?” Aoleu… de unde să-ncepem?

În privat:

• Locul de muncă nu vine cu fundație de beton și garanție pe viață. Ești bun? Rămâi. Nu ești? Pa și la gară.
• Nu ai zi liberă de „Ziua Funcționarului Public”. Nici nu știi că există așa ceva. Și, sincer, nici nu te roade curiozitatea.
• Nu ai 40 de zile de concediu, nici voucher de dus neamurile la all-inclusive. Ai noroc dacă prinzi o săptămână legată fără să-ți explodeze ceva în inbox.
• Nu primești prime de sezon, ca-n calendarul bisericesc: de Paște, de Crăciun, de Sfântul Plugușor, de toamnă, de prima ninsoare sau de „ai fost cuminte, Gigel”.
• Nu există sindicat care să vină cu steagul când performanța îți scade cu 5%. Vine doar HR-ul cu o față serioasă și o ofertă de „revizuire a colaborării”.
• N-ai avocat de serviciu care să te apere că ți-a zis șeful că n-ai livrat. Ai un feedback sec și o ușă pe care scrie discret „Exit”.

Dar știi ce ai? Evaluare. Reală. Cu cifre. Cu obiective. Cu deadline-uri. Și, mai ales, cu consecințe.

Ai meritocrație – aia sperietoare de sindicate. Ai presiune. Ai responsabilitate. Nu primești spor că exiști – primești bonus dacă livrezi. Și dacă nu… te livrează pe tine afară.

În fiecare an, în privat, vine acel moment festiv numit „evaluare anuală”, cunoscut și ca „testul realității”. Atunci când îți zici în gând, cu o mână tremurândă pe mouse: „Slavă cerului că am salvat capturi de ecran cu tot ce-am făcut, altfel jur că nu m-ar crede nimeni că n-am stat degeaba.”

Pentru că începe spectacolul: „Ce-ai făcut anul ăsta?”
Nu „cum te simți”, nu „te-ai stresat mult?”, nu „ți-a fost greu cu aerul condiționat?”. Nu. Simplu și brutal: „Ai produs ceva?”

Tu povestești, șeful se uită. Verifică, compară, încruntă sprânceana. Dacă ai muncit – bine. Dacă ai și performat – felicitări, campionule. Poate primești un bonus. O mărire. Un „Bravo!” sincer. Dacă ai fost de excepție, poate urci o treaptă. Sau măcar primești un scaun mai puțin rupt.

Dar dacă n-ai mișcat nimic? Dacă ai bifat doar prezența și ai perfecționat scroll-ul pe telefon? Atunci… începe dansul pe muchie de Excel: ți se taie bonusul, ți se scade salariul sau – ce să vezi – se „desființează” postul. A dispărut, puf!, ca un vis urât. Nu se mai regăsește în organigramă. Tu, în schimb, te regăsești la HR, cu o cutie sub braț și o întrebare bâzâind în cap: „Dar eu… ce-am greșit?”

Și nu, nu vine sindicatul cu lumânări și colivă. Nici pancarte cu „Jos managerul!”. Nici proteste live cu lacrimi și vuvuzele. Nu. Ești doar tu. Tu și consecințele. Pentru că în lumea reală, dacă nu livrezi, pleci. Nu din răzbunare. Ci pentru că ai fost evaluat. Proces barbar, scandalos, de neconceput… în lumea bugetară.

Și acum, în 2025, statul face o mișcare timidă, aproape rușinată: încearcă să mai topească puțin stratul de grăsime bugetară acumulat ca o colesterolărie națională. Ce se întâmplă?

Țipete. Jalbe. Revoltă.
„Ni se face o nedreptate!” – strigă cei care nu mai primesc 1.000 de lei pentru că au fost stresați că nu merge imprimanta.
„Ne iau sporurile!” – plâng cei care se simțeau în pericol biologic la contactul cu o tastatură.

Serios? Asta e drama? Că nu mai primiți bani pentru că ați „suportat” condițiile de birou – adică tastaturi, mauși, aer filtrat și Wi-Fi cu parolă?

Bine ați venit în lumea reală, stimați funcționari! E mai rece aici, da. Nu curge miere din perete. Nu sunt sporuri de „prezență mintală”. Dar măcar știm un lucru simplu: salariul vine dacă faci treabă. Nu dacă ești „disponibil emoțional între 9 și 16”.

Concluzia? Simplă. Dar, vai, cât de greu de înghițit cu ceaiul din birou și mirosul de toner proaspăt în nări:

Bine ați venit în criză, dragi bugetari!
Da, știu, pare o glumă proastă. Dar nu e. E realitate, ambalată fără fundiță, fără ștampilă și fără aviz de la sindicat. Criza aia despre care ați auzit doar vag, când vă uitați la știri cu o mână pe ștampilă și cealaltă pe tastatura cu spor.

Pentru voi e o noutate. Pentru restul țării? E doar încă un episod. Noi am trecut pe aici prin 2010, când BNR-ul dansa pe marginea prăpastiei. Prin 2014, când fiecare al doilea start-up murea în fașă. Prin pandemie, când jobul se făcea din bucătărie, printre scutece și livrări de eMAG. Prin inflația care mușca fără anestezie. Prin înghețări de salarii care n-au venit din lege, ci de la clientul care ți-a zis sec: „Nu mai avem buget pentru luna asta. Ne auzim la anul.”

În privat, când n-ai bani, nu faci protest. Faci Excel. Faci restructurări. Dai afară. Închizi. Tai. Înghiți în sec. Nu pui afiș cu „Jos CEO-ul!” pe ușa sediului. N-ai timp de revoltă. Ai de făcut planuri de avarie. Când ești la pământ, nu ceri spor de ridicare, ci te ridici. Sau pleci. În altă firmă, în alt domeniu, în altă țară.

Și dacă tot cereți să fiți tratați „ca-n privat”, poate e timpul să fiți și evaluați ca-n privat. Cu KPI, nu cu „merge și-așa”. Cu un șef care chiar citește raportul, nu doar semnează fără să clipească. Cu „n-ai livrat, îți scade salariul”, fără plânsete în fața instituției și „nu e corect”. Cu responsabilitate, adică acel concept exotic care încă nu s-a tipărit în monitorul oficial.

Pentru că, sincer acum, nimeni nu-și dorește o administrație slabă, greoaie și incompetentă. Vrem funcționari buni, instituții care funcționează, stat care lucrează pentru cetățeni, nu pentru organigrame umflate. Dar asta nu vine cu spor de ochi obosiți sau de hartă printată. Vine cu muncă. Cu evaluare. Cu asumare. Cu merit, nu cu „merge la toți”.

Până atunci, dragi colegi de sistem bugetar, poate strângeți umbrelele alea cu „protest”, că deja ninge cu realitate. Și nu, nu există spor pentru șoc cultural în fața adevărului.

Visul s-a terminat. Trezirea a început. Și, din păcate pentru unii, nu e plătită cu 15% în plus.

Știu, am scris mult. Prea mult pentru unii.
Pentru unii funcționari, poate chiar suficient cât să merite un spor de lectură dificilă cu încărcătură emoțională. Alții poate cer spor de stres, pentru că fiecare paragraf a fost ca o freză pe nervul expus al comodității.

Știu, e greu. Greu să citești ceva ce nu te alintă. Greu să procesezi ideea că, poate, doar poate, nu ți se cuvine tot ce credeai că ți se cuvine. Greu să vezi că există o lume în afara biroului tău cu jaluzele verticale și miros de toner vechi – o lume unde oamenii chiar trag, nu doar trag de timp.

Dar dacă ai ajuns până aici – și nu ai aruncat textul într-un dosar cu eticheta „atac la demnitatea funcționarului public” – poate, zic doar poate, ți-a tresărit un gând. Un gând mic, rușinat, care-ți spune: „Băi, dacă n-a scris chiar din ură, ci din frustrare? Dacă omul ăsta vrea, de fapt, să ne trezim toți din această beție de privilegii fără acoperire?”

Poate renunți, pentru o secundă, la mizeria morală de a te gândi exclusiv la tine, la sporul tău, la scaunul tău cu spătar reglabil, și ridici ochii spre ceva mai mare. Nu, nu spre tavan.
Spre binele ăla colectiv, de-l plimbă PSD-ul prin discursuri ca pe moaște electorale.
Cum îi zicea…? Ah, da: „interesul public”. Uite un termen rar, aproape uitat. Mai ții minte ce înseamnă?
Dacă nu, poate întrebi pe cineva din privat. Noi trăim cu el zilnic. Fără spor.

Și uite așa se închide cercul. Nu cu aplauze. Cu realitate.
Și dacă doare… poate înseamnă că începe să funcționeze.

Dacă ai ajuns până aici și nu ți-a explodat vena de la frunte, felicitări — ai rezistență psihică mai mare decât 70% dintre șefii de sindicat.

Dă cu un comentariu, ca să știu dacă ai citit sau doar ai scrolat cu indignare. Dă un like, ca să știu că n-ai fost complet ofensat. Sau dă un share, dacă vrei să strici și ziua altora, cum ți-a fost stricată și ție.

Hai, curaj. Nu-ți ia nimeni sporul de distribuire. Deocamdată.