Nu sunt un influencer. Nu dau din mâini pe internet, nu am fani, nu port ochelari de soare în cluburi și nici nu-mi pasă de algoritmul Facebook / Instagram. Sau de TikTok. Sau de Youtube Shorts. Nu sunt nici persoană publică. Nu mă visează nimeni noaptea și nici nu mă invită televiziunile să dau cu părerea despre cum trebuie condusă o țară pe care nici cei care o conduc n-o mai înțeleg.
Sunt un cetățean simplu. Un român din popor. Din poporul ăla care se uită la bonul fiscal de la Lidl și se întreabă dacă n-a cumpărat cumva și o garsonieră la prețul ăla. Sunt european, da, pe hârtie. În realitate, mă simt mai mult ca un musafir tolerat la o masă la care se mănâncă regește, dar eu primesc doar resturile, cu zâmbetul fals al ospătarului care-mi spune că „asta e, domnu’, și la alții e la fel”. Nu e.
Nu urlu lozinci, nu ies în stradă doar pentru că a zis cineva pe Facebook. Îmi folosesc capul. Îl mai spăl din când în când de mizeria mediatică, îl usuc de propaganda care curge din televizoare și îl pun la muncă. Analizez. Compar. Trag concluzii. Și nu, nu decid în funcție de ce „se poartă”. Mie nu-mi trebuie trenduri politice, eu vreau decență. Și normalitate. Dar, în țara asta, normalitatea a ajuns să fie o formă de rebeliune.
Sunt obosit. Nu de muncă, că aia o duc pe picioare, cum pot. Sunt obosit de minciuni, de hoție cu cravată, de promisiuni rostite cu dinții strânși de foame electorală. Sunt sătul să fiu furat cu legea în mână și să mi se spună că e spre binele meu. Mă simt ca într-un film prost, dar cu buget colosal – plătit, evident, din taxele mele.
Și poate tocmai de asta, în 2025, anul în care prostia se livrează cu fundal muzical și filtre comice pe TikTok, Instagram și YouTube Shorts, m-am apucat să scriu un blog. Da, ai citit bine. Un blog. Ca pe vremuri, când ideile aveau nevoie de cuvinte, nu doar de o grimasă sincronizată cu un beat de două secunde.
Rezistă tentației de a fi idiot cu stil. Citește.
Într-o lume în care totul trebuie să fie scurt, rapid și ușor de digerat, am ales să fac exact opusul. Să scriu. Să nu distrez. Să provoc. Să nu livrez „content”, ci gânduri. Să nu dau sfaturi de viață în 7 secunde, ci întrebări care poate îți vor roade mintea zile întregi.
De ce?
Pentru că scroll-ul îți antrenează doar degetul, nu și creierul.
Pentru că un clip de 15 secunde îți promite totul și nu-ți oferă nimic.
Pentru că, atunci când citești, se întâmplă ceva ce niciun „short” n-o să poată livra vreodată: gândești.
Cititul nu mai e la modă. E învechit. E lent. E… suspect. Și totuși, nimic nu te înarmează mai bine împotriva manipulării decât o minte care știe să se întrebe „de ce?”.
Eu nu mai cred în salvatori trimiși de sus, pentru că i-am văzut pe toți, și toți s-au încurcat în propriile minciuni. Cred doar în oameni care nu-și vând coloana pentru o sinecură și care știu să spună „nu” chiar și atunci când e greu. Rar, dar mai există.
Asta sunt eu. Un român care a înțeles că, dacă taci și înghiți, ți se pune pumnul în gură cu și mai multă forță. Și că, până la urmă, schimbarea începe nu cu „așa e la noi”, ci cu „nu mai merge așa”.